E un moment în
care simt că am nevoie de cineva lângă mine. Spun că nu ştiu de cine. Cineva
anume. Toţi cei de aici au pe cineva lângă ei. Eu am avut în fiecare an, acum
nu mai am. Sunt prietenii şi doar atât. E
o limită până la care sunt foarte ok, dar de la un anumit punct simt
nevoia de un gest, ceva, orice care să îmi arate că pot conta pe mângâierea
cuiva în anumite momente. Da, de cele mai multe ori spun că sunt o fire
solitară. Da, e adevărat, însă fiecare avem astfel de scăpări. Şi mai ales în
astfel de clipe.
E
revelionul. Sunt cu prietenii mei la cabana unuia dintre ei. Dar, fără să expun
un cuprins întreg de motive pentru care să caut alte scuze şamd, prietena mea,
cu care sunt împreună de şase ani, nu e aici. Nu au trecut nici şase luni de la
moartea mamei ei,e un motiv bun. Dar şi mai multe altele. Nu zic nimic mai mult
decât că simţeam nevoia să fie aici, cu mine, chiar dacă relaţia noastră nu e
pe un făgaş normal în ultima perioadă(ultimul an...) .
E ajunul anului nou. În loc să îmi petrec
timpul cu ea, scriu aceste rânduri pentru a mă confesa cuiva. Mie. Pentru că
prin aşternerea pe foaie a unor gânduri, de cele mai multe ori mă consolez.
Acum parcă nu e chiar aşa. Dar tot nu e rău. Mai bine decât nimic sau să îmi
asmut prietenii asupra ei. Şi aşa relaţiile sunt tensionate. Înţeleg multe, dar
schimbarea deciziilor de la o oră la alta e covârşitoare pentru mine. Mă
omoară, mă fac să îmi doresc să am în acele momente puterea să zbor pe lună şi
să stau acolo singur câteva zile(luni, ani) urlând.
E seara
dinainte de schimbarea anilor. Iar eu îmi iau gândul de la ceea ce înseamnă
cuplu.Nu beau din această cauză, nu mă droghez şi nu îmi doresc sinuciderea. Nu plâng, nu mă plâng şi nu fac
altora zile negre cu poveştile mele. Mai simt doar câteodată nevoia de
ea...acum, oricare ea...oricare ea ar putea să fie lângă mine şi să umple un
gol. Un gol adânc, un crater de vulcan, un sentiment care trădează nevoia de
ea. Hulim şi ne plângem de ea, dar uneori...chiar şi acum, ea îmi lipseşte. Îţi
lipseşte şi ţie, pentru că ştiu că nu sunt singurul aflat în situaţia
asta.
E un
moment de acalmie. E un moment din multele în care vroiam să fi alături de
mine. Chiar dacă mai rare în ultima perioadă sau nespuse pentru că nervii iau
loc instantaneu puţinelor sentimente care au mai rămas, astfel de momente
cântăresc greu. Nici nu ştiu cum să spun că mă simt. Trădat, expulzat,
indezirabil, părăsit, uitat, abandonat? Toată stima şi respectul pentru
deciziile tale! Dar la fel cum tu îţi expui motivele de a „nu” sau „da”, şi eu
îmi expun motivele pentru mine.
Vă doresc
tuturor un an mai bun, multă sănătate şi dragoste!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu