Nu ştiu cât timp mai am printre voi. La fel cum nu pot să vă spun când voi pleca. Sigur, va rămâne regretul că nu am făcut mai multe, că nu am fost cel mai bun prieten sau că, pur şi simplu, nu sunt şi nu am fost pe placul tuturor. Simt, de multe ori când meditez, că până azi nu am realizat nimic. Am fost doar o umbră inocentă, cu zâmbet cald şi modestie falsă; am trecut pe o luntre de smoală prin viaţă la fel cum o floare gingaşă şi-a scos petalele din covorul de zăpadă. Ce n-aş da să mai simt,măcar o dată, atingerea rece a omătului!
Sunt slăbit, ameţit şi fără vlagă. Întins în pat, cu ochii adânciţi în capu-mi chel, cu cearcăne profunde, privesc în gol; o privire rece, chiar dacă lacrimile fierbinţi curg pe obrazul galben-pământiu, inundându-mi gura secată ce de atâtea ori a râs cu voi, a plâns cu voi şi va hulit fără oprire.
Am să vă iert, pe toţi, chiar de mi-aţi greşit ori ba. Să mă iertaţi şi voi, căci ştiu că aveţi ce şi câte. Să mă iertaţi chiar şi pentru că plec, fără să apuc să vă salut. Am avut o viaţă bună, căci am ştiut să mă distrez atunci când a fost cazul însă am fost serios când etica a cerut să fiu.
Nu e uşor să îţi aştepţi sfârşitul, ştiind că acesta e atât de aproape şi necruţător; ştiind că e atât de dureros să îţi laşi copii, părinţii să te-ngroape, să te privească pentru ultima dată înainte ca sunetul ciocanelor ce bat în cuiele din capacul sicriului să te închidă pentru totdeauna într-o lume întunecată, umedă, mizerabilă.
Nu ştiu cât timp mă mai aveţi printre voi. De aceea vă rog să nu mă lăsaţi singur, tocmai acum. Vreau doar să fiu înconjurat de toţi, până la ultimul. Măcar acum, căci în viaţa asta scurtă, nu v-am avut alături împreună. Fiecare dintre voi s-a bucurat de clipa sa. Ce păcat! Eram odată cu toţii adunaţi atunci când eram copii. De atunci şi până azi, când a-ţi venit să vă luaţi rămas bun, nu am mai fost cu toţii adunaţi în acelaşi loc. E trist că doar în astfel de momente putem să fim solidari. Să nu uitaţi însă, că şi fără mine, voi puteţi să vă adunaţi, de dragul vremurilor trecute, dar vă rog doar atât: să vărsaţi un strop de bere pe mormântul meu, gândindu-vă la cele mai frumoase clipe ce le-am petrecut cu voi.
Ştiu că mai am puţin. E frig, e foarte frig! Abia vă mai aud. Văd doar lacrimile voastre sărate; văd doar cum vă aplecaţi peste mine. Iar dintre voi, un chip ciudat, blurat, un chip acoperit cu pelerină neagră, îmi face semn să mă ridic şi să-l urmez. Degeaba încercaţi să mă ţineţi lângă voi. Lăsaţi-mă să plec, căci asta îmi e soarta.
Vă privesc acum de sus şi văd cum corpul meu se zbate pentru a supravieţui în braţele voastre. E timpul să plec. Mai dau o tură prin casă, mai vizitez o dată locurile ce o dată mi-au plăcut şi dispar în neant. Cele trei zile în care mă ţineţi cu voi....ohhh, atât de dureroase şi scăldate în lacrimi...s-au stins!
Iar eu, trecător pierdut în moarte, regăsit doar în şoaptele voastre din ce în ce mai rare, mă sting într-o groapă neprimitoare, ce de azi în veci a mea casă va fi. Adio!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu